Performanța fizică în sport :

Consum energetic – procese aerobe / procese anaerobe;

Activitatea neuromusculară – forță / tehnică;

Factori psihologici – motivație / tactică;

                                                        Modelul Astrand

 

Exercițiul fizic reprezintă „o acțiune fizică făcută sistematic și repetat în scopul dobândirii sau perfecționării unor deprinderi sau îndemânari” și are efecte multiple asupra organismului, acționând  pe diverse planuri:

• morfogenetic (plastic);
• funcțional;
• profilactic;
• terapeutic;
• educativ;
• psihic;
• social;

Starea perfectă de sănătate este un deziderat și este dependentă de echilibrul dintre consumul energetic, activitatea neuromusculară și factorii psihologici.

Kinetoprofilaxia este parte a kinetologiei medicale și utilizează mijloace specifice și nespecifice educației fizice, sportului și kinetoterapiei în scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor și/sau sechelelor.

Kinetoprofilaxia poate fi:

1. primară – are scop sanogenetic, este recomandată individului sănătos și previne apariția decompensărilor organismului.
2. secundară – urmărește prevenirea apariției recidivei, se adresează individului bolnav, urmărește diminuarea riscului de apariție a complicațiilor.
3. terțiară – are drept scop profilaxia apariției sechelelor, a leziunilor somato-funcționale ireversibilecare ar putea sta la baza dizabilităților respectiv a diminuării independeței funcționale.

Activitatea fizică practicată în limite normale este un factor indispensabil pentru o viață sănătoasă însă sportul de performanță presupune depășirea limitelor fiziologice ale organismului, în mod repetat, pentru o perioadă lungă de timp, în vederea atingerii celor mai bune rezultate sportive în diverse competiții naționale / internaționale.

 Leziunile traumatice cauzate de suprasolicitare reprezintă mai mult de 50% din leziunile ce apar în activitatea sportivă;

Concepte generale:

• macrotrauma: forțe externe, egale și opuse ca direcție, depășesc rezistența specifică a structurii anatomice, prin urmare, aceasta cedează atunci când aceste forțe acționează asupra ei (“leziuni traumatice directe”).
• microtrauma: leziuni microscopice acumulate într-o anumită perioadă de timp, datorate repetării unei activități fizice. Aceste leziuni sunt cumulative și determină apariția inflamației, retracțiilor sau a rupturilor musculare, instabilitate capsulo-ligamentară, fracturi de stres etc. fiind caracterizate prin durere și disfuncții locomotorii.

Predispoziție:

Există o pondere egală a factorilor intrinseci și extrinseci care predispun atletul la un prejudiciu datorat unei suprasolicitări a organismului (un segment, un membru, o articulație etc.).

• factori intrinseci: malalignment al membrelor, dezechilibre musculare, procese degenerative, alți factori anatomici.
• procese degenerative: apar frecvent în sport și augmentează efectele unor leziuni apărute pe fondul unei solicitări excesive, îngreunând procesul de recuperare și uneori determinând chiar încetarea activității sportive.

Procesele degenerative apar în multe țesuturi musculo-scheletice odată cu înaintarea în vârstă. Un exemplu comun sunt problemele ce apar la nivelul coafei rotatorilor, coloanei vertebrale (tasări, protruzii/hernii discale) și al genunchiului (artroze).

• factori extrinseci: erori de instruire, tehnică defectuoasă, suprafețe și echipamente de antrenament incorecte, condiții de mediu inadecvate.

Clasificare generală:

Leziunile musculo-scheletale datorate practicării sportului de performanță sunt clasificate în funcție de durere, în patru etape:

1. etapa 1: durere doar după încetarea activității.
2. etapa 2: durere în timpul activității, dar care nu restricționează randamentul sportiv.
3. etapa 3: durere în timpul activității, limitează randamentul sportiv.
4. etapa 4: dureri cronice, neîncetate, atât în timpul activității cât și în repaus.

În majoritatea ramurilor sportive care urmăresc performanța se consideră că primele două etape sunt normale, dat fiind faptul că volumul de antrenament este crescut iar durata practicării sportului respectiv, până în momentul apariției durerii, este relativ îndelungată (majoritatea sportivilor practică activitatea specifică de la vârste fragede, 6/7 ani).

Indiferent de ramura sportivă, exista însă antrenori cu o mentalitate ce îi face pe sportivi să creadă că  „dacă nu doare, nu este eficient”.

Acest dicton se aplică atât în ceea ce privește activitatea de antrenament cât și activitatea de refacere post-efort / recuperare post-traumatică.

Profilaxia traumatismelor în sport reprezintă un principiu de care trebuie să se țină cont atunci când se elaborează un plan de antrenament, indiferent de sportul practicat, pentru a se evita încadrarea sportivului într-una dintre cele patru etape enumerate mai sus.

Protecția sportivului are două aspecte:

• protecţie prin conceperea antrenamentului – urmăreşte rezolvarea oricăror nepotriviri în sistemul sport-efort-mediu ambiant;
• protecţie prin corecţie – oferă soluţii pentru eliminarea şi combaterea apariţiei fenomenelor de inadaptare, suprasolicitare sau a accidentelor.

De cele mai multe ori chiar atitudinea sportivului față de antrenament (determinată de starea fizică și psihică – nepregătit, obosit sau nerefăcut după antrenamentele/competițiile anterioare) este cauza apariției unei accidentări.

Acesta trebuie educat în așa fel încât să înțeleagă că atunci când nu respectă un plan de antrenament judicios întocmit și o viaţă ordonată (regim sportiv) dusă în condiţii igienice corespunzătoare, se expune singur la accidentări.

Mijloacele profilaxiei accidentărilor în sportul de performanță:

Fie că vorbim despre sporturi de impact (rugby), sporturi de contact, sporturi ciclice practicate în echipă (canotaj) sau individual (ciclism), există două mijloce de prevenire a accidentărilor ce pot și trebuie să fie utilizate, indiferent de sportul practicat: ÎNTINDERILE MUSCULARE (STRETCHING) și REFACEREA ORGANISMULUI POST EFORT.

Principii generale ale întinderilor musculare (strechingul):

• termenul flexibilitate este adesea folosit din punct de vedere clinic ca un sinonim pentru amplitudinea de mișcare a unei articulații.
• atât musculatura cât și ligamentele pot limita amplitudinea de mișcare.
• în cazul în care ligamentele limitează amplitudinea de mișcare, aceasta va fi denumită ca o scădere a mobilității articulare; termenul flexibilitate este de obicei rezervat pentru a se referi la limitarea amplitudinii de mișcare cauzată de unitatea musculo-tendinoasă.
• flexibilitatea depinde atât de elasticitatea musculară (forță necesară pentru a întinde un mușchi) cât și de toleranța la întindere a individului (disconfortul pe care o persoană îl simte atunci când mușchiul este întins).

Rolul flexibilității în profilaxia accidentărilor:

• diferențierea tipurilor de întindere în profilaxia accidentărilor trebuie să se facă între efectele imediate ale unei îndinderi ce se realizează izolat și efectele unor întinderi ce se realizează în mod regulat;
• întinderile musculare realizate izolat tind să scadă rezistența mecanică a musculaturii, determinând o scădere a forței și/sau a capacității acesteia de a se contracta rapid din poziția de maximă intindere a muschiului;
• în cazul în care un sportiv realizează întinderi musculare în mod regulat, timp de 3 săptămâni, atât forța cât și viteza de contracție tind să crească;
• sporturile sunt diferite așadar au cerințe variate iar performanța nu depinde doar de forța și viteza de contracție.

Exemplu:

Calitatea performanței artistice a unei balerine depinde mult mai mult de estetica mișcării decât de înălțimea unui salt. Dacă întinderile musculare îmbunătățesc estetica mișcării,  performanța este îmbunătățită, chiar dacă înălțimea saltului este cu 2 cm mai mică. De asemenea, în cazul în care un atlet care concurează la proba de garduri nu poate trece un picior peste obstacol fără a realiza întinderi musculare înainte de începerea cursei atunci se consideră că aceste întinderi au îmbunătățit performanța, chiar dacă “viteza de deplasare” a sportivului între obstacole a fost mai mică.

Personalizarea unui program de întinderi musculare trebuie să țină cont de caracteristicile musculaturii ce necesită lucru pentru dobândirea/redobândirea flexibilității specifice sportului practicat. 

 Obiectivul este reducerea riscului unei accidentări, îmbunătăți rezultatele testelor de performanță, de a îmbunătăți performanța, sau altceva? A nu se confunda teste de performanță (de exemplu, forța exercitată în timpul unei testări a  contracției voluntare maxime) cu performanța (de exemplu, bolta săriturii din gimnastică).

Performanța necesită un nivel de coordonare musculară mult mai sofisticat, are de multe ori valoare estetică și este foarte mult influențată de stare psihologică a sportivului. Efectul unui program de întindere musculară asupra performanței reprezintă o combinație de factori:

• sporturi diferite necesită diferite amplitudini de mișcare pentru diferite articulații.
• cele mai multe sporturi necesită o creștere a amplitudinii de mișcare cu creșterea vitezei de contracție a musculaturii (jogging-ul necesită mai multă amplitudine de mișcare în articulația coxo-femurală decât mersul pe jos, pe când alergarea necesită mai multă amplitudine de mișcare, în aceași articulație, decât ambele activități).
• rezulatele programului de întinderi trebuie evaluat la scurt timp după ce a fost implementat. Indiferent de program, subiectul ar trebui să prezinte o îmbunătățire a amplitudinii de mișcare a segmentelor mobilizate de musculatura asupra careia se lucrează.

Dacă acest lucru nu se întâmplă în termen de 2 săptămâni (sau mai devreme), programul trebuie modificat.

Schimbarea constă în modificarea duratei de menținere a întinderii în punctul maxim, schimbarea numărului de repetări efectuate în timpul programului,  schimbarea numărului de sedințe zilnice sau săptămânale și creșterea valorii forței ce trebuie aplicată pentru fiecare întindere.

• există anumite poziții de întindere care sunt considerate “periculoase” de comunitatea medicală sportivă. Ca în orice exercițiu, accidentarea va apărea atunci când stresul aplicat la nivelul unui țesut depășește intensitatea maximală la care acesta poate rezista.
• o întindere musculară nu ar trebui să pună accentul pe țesuturi care nu sunt orientate pentru creșterea amplitudinii de mișcare.

 

Refacerea organismului post efort:

Această refacerea a organismului reunește o serie de mijloace naturale sau artificiale, provenite din mediul intern sau extern, care vizează restabilirea capacității de performanță după un antrenament sau după o competiție.

Refacerea se adreseaza unui organism integru din punct de vedere morfo-funcțional, solicitat însa de efortul fizic și este parte componentă a antrenamentului sportiv.

Obiective:

• accelerarea recuperării;
• prevenirea accidentărilor;
• creșterea capacității de performanță a sportivului.

În funcție de modul de realizare a refacerii se deosebesc două tipuri:

         a. REFACEREA SPONTANĂ (naturală)  – reprezintă o reechilibrare a organismului care se produce după o solicitare, fără ca un factor extrinsec să acționeze asupra organismului și se realizează într-o anumită ordine:

• parametrii vegetativi: aparatul cardio-vascular și aparatul respirator revin la valorile de repaus în câteva minute;
• parametrii metabolici: indicii biochimici revin la valorile de repaus în câteva ore. În timpul antrenamentelor se consuma mari cantități de energie iar rezervele energetice trebuie refăcute înainte ca urmatorul antrenament să aibă loc iar în absența supraantrenamentului sau a unei diete sărace în carbohidrați, refacerea energetică se realizează în câteva ore.
• parametrii hormonali și enzimatici – revin la starea de repaus în câteva zile.

Factorul care contribuie cel mai mult la realizarea refacerii spontane este SOMNUL (odihna pasivă).

• somnul fiziologic este un fenomen ritmic legat de alternanța zi-noapte. În cadrul refacerii spontane, acesta are un rol deosebit asupra capacității fizice și intelectuale a sportivului. În timpul somnului scade activitatea scoarței cerebrale și are loc regenerarea celulelor nervoase.
• durata somnului variază în funcţie de necesitățile individuale ale sportivilor și trebuie să se desfăşoare în condiţii corespunzatoare: întuneric, linişte, camere aerisite, temperaturi moderate.

Somnul, împreună cu relaxarea, sunt fundamentale pentru regenerarea organismului  influențând capacitatea de performanță a sportivului. Subiecții privați de somn acuză oboseală fizică și psihică, ceea ce determină o stare de discomfort general. După 48 – 72 de ore de insomnie, performanțele psiho-motorii se diminuează, tonusul și forța musculară scad și cauzând mari dificultăți de concentrare.

       b. REFACEREA DIRIJATĂ (indusă) – compusă din mijloace care accelerează/facilitează refacerea naturală a organismului. Acest tip de refacere reprezintă o necesitate în sportul contemporan, prevenind riscul apariției manifestărilor de suprasolicitare și supraantrenament, în urma unui program intens de antrenamente.

 1. Procedee balneo-fizio-hidroterapeutice:

• hidroterapia calda: duș la 15 minute după efort, cu temperatura de 32 -36*C, cadă, bazin, înot;
• saună – stimulează sistemul imunitar, echilibrează sistemul neuro-vegetativ și induce o stare de relaxare mentală. Sportivul trebuie să intre în saună de două ori pe săptămână, nu după un efort important, ci după un antrenament uşor;
• masaj manual, hidromasaj, masaj subacvatic, masaj reflex, masaj cu gheață – scopul masajului este acela de a reduce tensiunea musculară și de a relaxa țesuturile pentru o eliminare eficientă a toxinelor acumulate la acest nivel;
• acupunctura – eliberează punctele energetice dureroase ( foarte utilă în tratamentul contracturilor musculare;
• presopunctura – rol important în masajul sportiv, acționează atât pe corpul muscular cât și pe tendoane urmărind obținerea relaxării musculaturii tensionate.

2. Alimentație ce contribuie la refacerea organismului – adaptată specificului efortului (hiperproteică, hiperglucidică), din care nu trebuie să lipsească legumele, produsele lactate, fructele şi sucurile naturale.

3. Psihoterapia – mijloc important de refacere, acționează asupra psihicului determinând o relaxare indusă.

4. Mijloace farmacologice – administrare de polivitamine, poliminerale, tablete energizante, susţinătoare de efort acestea susținând în special funcţia hepatică și pe cea psihică.

5. Odihna activă – constă în solicitarea ușoară a altor grupe musculare decat cele angrenate în efortul propriu-zis: alergare ușoară, sedință ușoară de natație, jocuri distractive, sedințe la bicicleta ergometrică, mers, plimbări în aer liber (de preferinţă parcuri) sau lectură, alte sporturi (şah, biliard). Acest tip de efort trebuie sa fie ALES DE CĂTRE SPORTIV, să fie plăcut, ușor și nu trebuie să depășească 45 de minute.

În concluzie, refacerea post efort:

• se adresează unui organism sănătos solicitat însă de efortul sportiv;
• este o componentă a antrenamentului sportiv;
• naturală si cea dirijată se completează reciproc;
• este influențată de natura, intensitatea și durata efortului.

Câteva aspecte ce trebuie respectate în mod obligatoriu din punct de vedere organizatoric pentru a preveni accidentările sportivilor:

• asigurarea unei bune organizări, alcătuiri şi desfăşurări a lecţiilor de antrenament, a unei metodici adecvate procesului instructiv-educativ şi respectarea regulamentului de concurs (la vârste fragede, în perioada iniţială a activităţii sportive, formarea unor deprinderi motrice cât mai raţionale și însuşirea tehnici corecte primează în lista obiectivelor) indiferent de sport, vârstă, categorie de greutate etc.;
• cunoaşterea şi îndeplinirea condiţiilor şi regulilor de prevenire a traumatismelor în sport (antrenori, instructori, medic/kinetoterapeut, sportivi, îngrijitori ai bazelor);
• analizarea şi anchetarea fiecărui traumatism produs, pentru a se lua măsuri împotriva repetării lui şi eventual, pentru a se sancţiona cei care se fac vinovaţi de producerea lui;
• accidentările se produc rar „din întâmplare” iar cel mai adesea au cauze precise, ascunse atunci când au la baza greşeli de tehnică sau dozare a efortului;
• prevenirea accidentelor şi a îmbolnăvirilor este o măsură mult mai utilă decât cele mai prompte şi mai eficiente mijloace de prim ajutor / cele mai bune tratamente medicale.

Evitând accidentările se economisesc resurse, cea mai importantă fiind TIMPUL! Întreținerea unui nivel constant şi ridicat al sănătății, o bună dispoziţie psihică și o stare optimă pentru antrenament sunt parte integrată a progresului şi a performanţelor scontate.