Prietene, nu esti sănătos?!

Când m-a anunţat prietenul meu bun că mi-a găsit o soluție pentru kineto, i-am închis telefonul. Repede.

Spun repede pentru că nu îmi mişcam decât mâinile, de două săptămâni și ştiam că mai am vreo 2 luni şi jumătate de stat pe spate şi respirat cu măsură, pentru că mă durea infernal şi când respiram mai cu foc.

Trecuse Anul Nou, de vreo două zile. De Revelion, la ora 12.00 tata mi-a ordonat să-mi gestionez durerea şi să mă prindă ora 00.01, în picioare. Nu spun despre ce dureri a fost vorba şi câte ore m-am străduit să mă aşez la marginea patului, pentru că nu vreau să fiu patetică. Hai că spun, totuşi: vreo două ore a durat adunatul de puteri şi urletele ca să pot să scriu, apoi, la 00.02, un mesaj pe facebook în care promit lumii că mă fac bine şi repede. N-am ştiut cât de repede, pentru că toţi medicii previzionaseră că, undeva, în martie, am să pot merge. Nu credeam.
Şi a venit, pe 3 ianuarie, pe la 12.00.

Un puşti simpatic, insuficient de vesel ca să nu-l plac din prima şi extrem de prudent în exprimare:
” - Ce s-a întâmplat?
- Accident de maşină.
- Aveţi o fișă de externare?
- Am, dar ţi-o recit, că am învăţat-o pe dinafară fără efort intelectual. Doar cu efort fizic...”

Şi am început:

”  - Tripla fractura de bazin, cu deplasare redusă, ligamente picior stâng, hematom subdural partea stângă 9mm (adică aproape un centimetru, nu?) etc.
- În regulă! Să vedem ce putem face.
- Ce poţi tu face, prietene, că eu nu pot face nimic...decât să te rog să-mi spui Diana, sau Pisi, că aşa mă alintă pe mine lumea, ca pe veioze.”

A râs prima dată şi a început să- şi desfacă geanta. Ziceai că e nepotul lui David Copperfield care scotea din joben milioane de chestii: mingiuţe de toate dimensiunile, corzi de latex colorate, benzi japoneze anti şoc sau aşa ceva, creme peste creme. Încă o dată, milioane de chestii.

”  - Cred că îţi imagezi că doar te pot aplauda pentru aşa marfă etalată...că altceva nu am ce face. Doar mâinile le mişc.
- Hai să vedem ce putem face!”

Şi a început, de atunci, un program de care plângeam ca să mă pot ţine. Nu ca să nu-l respect. Pe el, pe program.
După primele două zile a depăşit pronumele de politeţe iar eu, pe lângă el, am depăşit poziţia de stând pe spate, nemişcată.

Deşi programul era de două ore, îl apucau şi 4-5 ore cu mine.
Plânsul de până atunci se transformase într-un râs aparent stupid dar şi eu, şi el, ştiam că e un râs optimist.
Cam la 15 minute mă opream din gimnastică lui şi îl întrebăm: ”Și o să mă fac bine?”
Răspunsul lui era întotdeauna acelaşi: ”Facem tot ce putem cu ceea ce avem. Şi eu şi tu.”
Lipsa asigurărilor cu care te sufocă, în general, cei ca el, mă făcea să cred în şansele mele.

Pe 7 ianuarie, când a intrat, mi-a zis atât: ”Azi te ridici!”

Când mi-a adus cadrul la marginea patului, am crezut că mă sufoc. Mă uitasem la el, până atunci, cu jind, dar teama de durerea pe care mi-o stârnea îmi tăia respiraţia.
”  - Hai, expirăm, inspirăm, hai, ca în pădure. Primii 1000 de paşi sunt cei mai dificili, remember?
- Dar ce m-am liniştit, dar vai!”

Şi am râs şi m-am ridicat... Da, am putut!

De pe 8, mi-a dat primele indicii cu privire la timing:    ”  - Pe 20 renunţi la cadru, pe 28 urci scări şi pe 1 februarie ieşi din casă...aşa aş vrea”, a mai adăugat, ca să îmi țin speranţele în frâu şi în mod cert să nu mă dezamăgească vreo zi două în plus la cele stabilite pe post de mantră.
Mi-a spus asta în timp ce îmi lipea benzi colorate pe parchet, pe post de pistă cu obstacole. Apoi, mi-a montat o masă de masaj în mijlocul sufrageriei şi pe ea începusem să trăiesc din nou. Lăsam cadrul lângă masă, mă ajuta să urc şi acolo rămâneam câte 4-5 ore. Apoi pauză. Apoi alte 4-5 ore. Ca la serviciu mă comportam. Asumată, neobosită şi serioasă.

Pe 15 ianuarie am lăsat cadrul, nu pe 20. Pe 21 am urcat câteva scări, cu greu, desigur, dar cu succes.
Când m-am aşezat prima dată pe fotoliu, în primele zile de ieşit din camera pe care începusem s-o detest, m-am uitat în sus și am văzut agăţat un fir de păr blond. Al meu, normal. Stătea aninat de balustradă, probabil din noaptea accidentului, când am plecat ca o vijelie din casă, ca de obicei. Am zis că atunci când o să urc scările, o să-l iau de acolo. Să nu-l ia nimeni până atunci. Aşa a fost.

Pe 25 ianuarie am ieşit din casă.

Deşi obişnuiam să văd filmuleţe cu mine făcute de alţii, chipurile când nu ştiam că sunt filmată, acum am revăzut de 87327 de ori un film cu mine aproape normală. L-am trimis medicilor, care au spus că l-au vizionat şi ei de 87327 de ori, ca mine, pentru că nu ştiau de ce m-am refăcut aşa de repede.
Le-am spus tuturor. E meritul meu, bineînţeles, că am ascultat de el și că am făcut tot ce mi-a solicitat să fac. Am fost sârguincioasă în toate task-urile aparent imposibile pe care mi le dădea și n-am ştiut că nu poţi merge singur, dar poţi face câte 200 de abdomene, în poziţia culcat, sau că benzile de pe parchet pot reprezenta drumul miraculos spre o refacere şi mai miraculoasă și că totul stă nu doar în şcoala pe care un om o face, ci şi în puterea lui de a demonstra că orice, dar orice se poate.

Să-i spui unui profesor doctor, care a tratat sute de pacienţi ca mine, că poate greşi în estimarea vindecării...cam cu 100% x 2.

Mulţumesc, Raul Colea.

Știu că nu m-am ţinut de cuvânt, aşa cum te-ai ţinut tu, cu mine... Îţi promisesem, că atunci când n-o să mă mai doară nimic şi o să fiu ca înainte, o să stăm “aşa, ca proştii, şi o să ne uităm în sus, după care o să mă duc să-ţi aduc o ţigară, ca eu n-o să mai fumez”. N-am făcut nici una, nici alta. Cu Raul n-am stat degeaba, cum stabiliserăm când îmi mişcam doar 10% din corp, iar de fumat nu m-am lăsat.

Îţi mulţumesc!

Te preţuiesc aşa cum doar cine ştie ce poţi, poate s-o facă, că deh, ştii tu ce-mi spuneai, constant: de la nemişcare, pân’ la alergare, ţine doar de stare. Iar eu, astăzi, sunt aici datorită ţie.

Îţi mulţumesc, iarăşi.

error: Content is protected !!