Profilaxia - parte integrată a progresului şi a performanţelor sportive

Timpul este cea mai importantă resursă pentru un sportiv de performanță.

Starea perfectă de sănătate este un deziderat și este dependentă de echilibrul dintre consumul energetic, activitatea neuromusculară și factorii psihologici.

Kinetoprofilaxia este parte a kinetologiei medicale și utilizează mijloace specifice și nespecifice educației fizice, sportului și kinetoterapiei în scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor și/sau sechelelor.

Kinetoprofilaxia poate fi:

  • primară – are scop sanogenetic, este recomandată individului sănătos și previne apariția decompensărilor organismului.
  • secundară – urmărește prevenirea apariției recidivei, se adresează individului bolnav, urmărește diminuarea riscului de apariție a complicațiilor.
  • terțiară – are drept scop profilaxia apariției sechelelor, a leziunilor somato-funcționale ireversibilecare ar putea sta la baza dizabilităților respectiv a diminuării independeței funcționale.

Activitatea fizică practicată în limite normale este un factor indispensabil pentru o viață sănătoasă însă sportul de performanță presupune depășirea limitelor fiziologice ale organismului, în mod repetat, pentru o perioadă lungă de timp, în vederea atingerii celor mai bune rezultate sportive în diverse competiții naționale / internaționale.

 Leziunile traumatice cauzate de suprasolicitare reprezintă mai mult de 50% din leziunile ce apar în activitatea sportivă;

Concepte generale:

  • macrotrauma: forțe externe, egale și opuse ca direcție, depășesc rezistența specifică a structurii anatomice, prin urmare, aceasta cedează atunci când aceste forțe acționează asupra ei ("leziuni traumatice directe").
  • microtrauma: leziuni microscopice acumulate într-o anumită perioadă de timp, datorate repetării unei activități fizice. Aceste leziuni sunt cumulative și determină apariția inflamației, retracțiilor sau a rupturilor musculare, instabilitate capsulo-ligamentară, fracturi de stres etc. fiind caracterizate prin durere și disfuncții locomotorii.

Predispoziție:

Există o pondere egală a factorilor intrinseci și extrinseci care predispun atletul la un prejudiciu datorat unei suprasolicitări a organismului (un segment, un membru, o articulație etc.).

  • factori intrinseci: malalignment al membrelor, dezechilibre musculare, procese degenerative, alți factori anatomici.
  • procese degenerative: apar frecvent în sport și augmentează efectele unor leziuni apărute pe fondul unei solicitări excesive, îngreunând procesul de recuperare și uneori determinând chiar încetarea activității sportive.

Procesele degenerative apar în multe țesuturi musculo-scheletice odată cu înaintarea în vârstă. Un exemplu comun sunt problemele ce apar la nivelul coafei rotatorilor, coloanei vertebrale (tasări, protruzii/hernii discale) și al genunchiului (artroze).

  • factori extrinseci: erori de instruire, tehnică defectuoasă, suprafețe și echipamente de antrenament incorecte, condiții de mediu inadecvate.

Clasificare generală:

Leziunile musculo-scheletale datorate practicării sportului de performanță sunt clasificate în funcție de durere, în patru etape:

  • etapa 1: durere doar după încetarea activității.
  • etapa 2: durere în timpul activității, dar care nu restricționează randamentul sportiv.
  • etapa 3: durere în timpul activității, limitează randamentul sportiv.
  • etapa 4: dureri cronice, neîncetate, atât în timpul activității cât și în repaus.

În majoritatea ramurilor sportive care urmăresc performanța se consideră că primele două etape sunt normale, dat fiind faptul că volumul de antrenament este crescut iar durata practicării sportului respectiv, până în momentul apariției durerii, este relativ îndelungată (majoritatea sportivilor practică activitatea specifică de la vârste fragede, 6/7 ani).

Indiferent de ramura sportivă, exista însă antrenori cu o mentalitate ce îi face pe sportivi să creadă că  „dacă nu doare, nu este eficient”.

Acest dicton se aplică atât în ceea ce privește activitatea de antrenament cât și activitatea de refacere post-efort / recuperare post-traumatică.

Profilaxia traumatismelor în sport reprezintă un principiu de care trebuie să se țină cont atunci când se elaborează un plan de antrenament, indiferent de sportul practicat, pentru a se evita încadrarea sportivului într-una dintre cele patru etape enumerate mai sus.

Protecția sportivului are două aspecte:

  • protecţie prin conceperea antrenamentului - urmăreşte rezolvarea oricăror nepotriviri în sistemul sport-efort-mediu ambiant;
  • protecţie prin corecţie - oferă soluţii pentru eliminarea şi combaterea apariţiei fenomenelor de inadaptare, suprasolicitare sau a accidentelor.

De cele mai multe ori chiar atitudinea sportivului față de antrenament (determinată de starea fizică și psihică - nepregătit, obosit sau nerefăcut după antrenamentele/competițiile anterioare) este cauza apariției unei accidentări.

Acesta trebuie educat în așa fel încât să înțeleagă că atunci când nu respectă un plan de antrenament judicios întocmit și o viaţă ordonată (regim sportiv) dusă în condiţii igienice corespunzătoare, se expune singur la accidentări.

Mijloacele profilaxiei accidentărilor în sportul de performanță:

Fie că vorbim despre sporturi de impact (rugby), sporturi de contact, sporturi ciclice practicate în echipă (canotaj) sau individual (ciclism), există două mijloce de prevenire a accidentărilor ce pot și trebuie să fie utilizate, indiferent de sportul practicat: ÎNTINDERILE MUSCULARE (STRETCHING) și REFACEREA ORGANISMULUI POST EFORT.

Principii generale ale întinderilor musculare (strechingul):

  • termenul flexibilitate este adesea folosit din punct de vedere clinic ca un sinonim pentru amplitudinea de mișcare a unei articulații.
  • atât musculatura cât și ligamentele pot limita amplitudinea de mișcare.
  • în cazul în care ligamentele limitează amplitudinea de mișcare, aceasta va fi denumită ca o scădere a mobilității articulare; termenul flexibilitate este de obicei rezervat pentru a se referi la limitarea amplitudinii de mișcare cauzată de unitatea musculo-tendinoasă.
  • flexibilitatea depinde atât de elasticitatea musculară (forță necesară pentru a întinde un mușchi) cât și de toleranța la întindere a individului (disconfortul pe care o persoană îl simte atunci când mușchiul este întins).

Rolul flexibilității în profilaxia accidentărilor:

  • diferențierea tipurilor de întindere în profilaxia accidentărilor trebuie să se facă între efectele imediate ale unei îndinderi ce se realizează izolat și efectele unor întinderi ce se realizează în mod regulat;
  • întinderile musculare realizate izolat tind să scadă rezistența mecanică a musculaturii, determinând o scădere a forței și/sau a capacității acesteia de a se contracta rapid din poziția de maximă intindere a muschiului;
  • în cazul în care un sportiv realizează întinderi musculare în mod regulat, timp de 3 săptămâni, atât forța cât și viteza de contracție tind să crească;
  • sporturile sunt diferite așadar au cerințe variate iar performanța nu depinde doar de forța și viteza de contracție.

Exemplu:

Calitatea performanței artistice a unei balerine depinde mult mai mult de estetica mișcării decât de înălțimea unui salt. Dacă întinderile musculare îmbunătățesc estetica mișcării,  performanța este îmbunătățită, chiar dacă înălțimea saltului este cu 2 cm mai mică. De asemenea, în cazul în care un atlet care concurează la proba de garduri nu poate trece un picior peste obstacol fără a realiza întinderi musculare înainte de începerea cursei atunci se consideră că aceste întinderi au îmbunătățit performanța, chiar dacă "viteza de deplasare" a sportivului între obstacole a fost mai mică.

Personalizarea unui program de întinderi musculare trebuie să țină cont de caracteristicile musculaturii ce necesită lucru pentru dobândirea/redobândirea flexibilității specifice sportului practicat. 

 Obiectivul este reducerea riscului unei accidentări, îmbunătăți rezultatele testelor de performanță, de a îmbunătăți performanța, sau altceva? A nu se confunda teste de performanță (de exemplu, forța exercitată în timpul unei testări a  contracției voluntare maxime) cu performanța (de exemplu, bolta săriturii din gimnastică).

Performanța necesită un nivel de coordonare musculară mult mai sofisticat, are de multe ori valoare estetică și este foarte mult influențată de stare psihologică a sportivului. Efectul unui program de întindere musculară asupra performanței reprezintă o combinație de factori:

  • sporturi diferite necesită diferite amplitudini de mișcare pentru diferite articulații.
  • cele mai multe sporturi necesită o creștere a amplitudinii de mișcare cu creșterea vitezei de contracție a musculaturii (jogging-ul necesită mai multă amplitudine de mișcare în articulația coxo-femurală decât mersul pe jos, pe când alergarea necesită mai multă amplitudine de mișcare, în aceași articulație, decât ambele activități).
  • rezulatele programului de întinderi trebuie evaluat la scurt timp după ce a fost implementat. Indiferent de program, subiectul ar trebui să prezinte o îmbunătățire a amplitudinii de mișcare a segmentelor mobilizate de musculatura asupra careia se lucrează.

Dacă acest lucru nu se întâmplă în termen de 2 săptămâni (sau mai devreme), programul trebuie modificat.

Schimbarea constă în modificarea duratei de menținere a întinderii în punctul maxim, schimbarea numărului de repetări efectuate în timpul programului,  schimbarea numărului de sedințe zilnice sau săptămânale și creșterea valorii forței ce trebuie aplicată pentru fiecare întindere.

  • există anumite poziții de întindere care sunt considerate "periculoase" de comunitatea medicală sportivă. Ca în orice exercițiu, accidentarea va apărea atunci când stresul aplicat la nivelul unui țesut depășește intensitatea maximală la care acesta poate rezista.
  • o întindere musculară nu ar trebui să pună accentul pe țesuturi care nu sunt orientate pentru creșterea amplitudinii de mișcare.

Câteva aspecte ce trebuie respectate în mod obligatoriu din punct de vedere organizatoric pentru a preveni accidentările sportivilor:

  • asigurarea unei bune organizări, alcătuiri şi desfăşurări a lecţiilor de antrenament, a unei metodici adecvate procesului instructiv-educativ şi respectarea regulamentului de concurs (la vârste fragede, în perioada iniţială a activităţii sportive, formarea unor deprinderi motrice cât mai raţionale și însuşirea tehnici corecte primează în lista obiectivelor) indiferent de sport, vârstă, categorie de greutate etc.;
  • cunoaşterea şi îndeplinirea condiţiilor şi regulilor de prevenire a traumatismelor în sport (antrenori, instructori, medic/kinetoterapeut, sportivi, îngrijitori ai bazelor);
  • analizarea şi anchetarea fiecărui traumatism produs, pentru a se lua măsuri împotriva repetării lui şi eventual, pentru a se sancţiona cei care se fac vinovaţi de producerea lui;
  • accidentările se produc rar „din întâmplare" iar cel mai adesea au cauze precise, ascunse atunci când au la baza greşeli de tehnică sau dozare a efortului;
  • prevenirea accidentelor şi a îmbolnăvirilor este o măsură mult mai utilă decât cele mai prompte şi mai eficiente mijloace de prim ajutor / cele mai bune tratamente medicale.
error: Content is protected !!